Evlavie

Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de îndrumări. Trebuie pus(ă) în formatul standard. Marcat din mai 2022. Are bibliografia incompletă sau inexistentă. Marcat din mai 2022.  Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.

Evlavia este o religiozitate profundă, exteriorizată printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor bisericești (devoțiune, religiozitate, smerenie);^[1]. Atașament sincer și puternic pentru biserică și practicile sale, pentru reprezentanții săi. Comportare respectuoasă, devotament puternic față de o persoană, un lucru sau pentru o idee (adorație, venerație).

Cuvântul apare și în literatura românească:

„Cu evlavie și rar, Tomșa făcu trei cruci și sărută cartea sfîntă cu ochii închiși” (Sadoveanu);

„Cînd însuși glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii” (Eminescu);

„Dar ne-am grăbi, că sîntem cam de departe, încheie el, înclinîndu-se cu oarecare evlavie înaintea mea.” (Camil Petrescu).

^[2]Conceptul de evlavie își dă numele virtuții care provoacă devotament în fața a tot ceea ce are legătură cu chestiunile sfinte și este călăuzită de iubirea simțită față de Dumnezeu. ... Când cineva reflectă milă pentru un alt subiect, el decide să-l ajute, să-l ajute sau să-l ierte.

^[3]În 1 Timotei 5:4 acest cuvânt este folosit în sensul de grijă datorată unei mame văduve sau unei bunici. Verbul este „eusebeo”, un termen datând din perioada elenistică și folosit frecvent pentru a descrie îndeplinirea actelor de închinăciune religioasă (vezi Faptele Apostolilor 17:23), care arată că, pentru Pavel, grija pentru rudeniile văduve face parte din datoria religioasă a creștinului. Lucrul acesta este de înțeles în lumina poruncii a cincea și a faptului că prin aceasta creștinul ușurează biserica de responsabilitatea întreținerii văduvelor în cauză.

Biblia privește din mai multe puncte de vedere complementare evlavia pe care o imprimă în mintea omenească. Vechiul Testament o numește „frica de Dumnezeu" sau „frica de Domnul" (de peste 30 de ori), arătând în felul acesta că adevărata evlavie își are rădăcina într-o atitudine de reverență, spunere și ascultare de Dumnezeu. Noul Testament o numește „ascultarea Evangheliei" sau „adevărului" (Romani 10:16; Galateni 5:7; 2 Tesaloniceni 1:8; 1 Petru 1:22; cf. Romani 6:16) și în felul acesta caracterizează evlavia ca un răspuns la revelație.