Haiduc

Haiducul (hoțul de codru, hoțul de drumul mare, haraminul, jefuitorul cu arme^[1]) este numele dat unor persoane din secolele XVII - XIX, în Balcani (mai ales în Țările Române, Bulgaria și Serbia) care se ocupau cu tâlhării, furturi, jafuri, răpiri, crime și pe seama cărora folclorul a pus de multe ori legende. În firul invariabil al acestor legende, haiducul jefuiește pe cei bogați, mai ales pe boieri și pe turci, unguri, ruși, și ajută țăranii cu o parte din pradă (în special pentru a avea susținerea lor)^[2][3] și în același timp apără populația civilă de invaziile cazacilor, polonezilor sau tătarilor^[1]. Haiducii sunt personaje care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenți ai personajelor de tip Robin Hood din Occident. În România, istoriografia haiduciei nu a beneficiat de o cercetare serioasă, mai ales în regimul comunist unde haiducul era sinonim cu luptătorul de clasă și pentru justiție socială^[4], cele mai importante surse pentru acest fenomen fiind baladele, doinele, cântecele, poveștile și legendele populare.

Numărul haiducilor creștea foarte mult în perioade de instabilitate politică și socială, când mulți țărani se retrăgeau în păduri unde se organizau în cete. Ceata (sau banda) avea mărimea în funcție de locație și de prestigiul liderului variind de la 10 membri în Bulgaria până la 600 în Serbia. Liderul unei cete era numit harambaș sau căpitan - dacă acesta provenea dintr-o structură militară, de exemplu Baba Novac, Vasile Mârza sau Deli Marcu^[1] (în amintirea acestora, Corneliu Zelea Codreanu, liderul organizației de extremă-dreaptă Mișcarea Legionară, va fi numit Căpitanul^[5]).