Palestina sub mandat britanic | |||||
Mandatul britanic pentru Palestina | |||||
Mandatul pentru Palestina الانتداب البريطاني على فلسطين המנדט הבריטי על פלשתינה א"י | |||||
Mandatory Palestine | |||||
פלשתינה (א"י) | |||||
فلسطين الانتدابية | |||||
— Mandat al Regatului Unit — | |||||
| |||||
| |||||
Frontierele Mandatului Palestinei | |||||
Capitală | Ierusalim | ||||
---|---|---|---|---|---|
Limbi | limba engleză limba ebraică limba arabă | ||||
Guvernare | |||||
Formă de guvernare | Mandat al Ligii Națiunilor | ||||
Înalt comisar al Palestinei | |||||
- 1920–1925 | Sir Herbert Louis Samuel | ||||
- 1945–1948 | Sir Alan G. Cunningham | ||||
Istorie | |||||
Epoca istorică | Perioada interbelică | ||||
Repartizarea mandatului | |||||
Preluarea oficială a controlului de către britanici | |||||
Proclamarea independenței Transiordaniei | |||||
Proclamarea independenței Israelului | |||||
Economie | |||||
Monedă | Lira palestiniană | ||||
Modifică date / text |
Mandatul britanic pentru Palestina, sau Mandatul Palestinei, a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost aprobată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 24 iulie 1922 și care a intrat în vigoare pe 26 septembrie 1923[1]. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial[1]. Mandatul a legalizat administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii Otomane în 1923 – 1948. Regatul Unit, după ce a primit consimțământul Ligii Națiunilor, a împărțit teritoriul sub mandat în două arii administrative: Palestina, sub controlul britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu cu un anumit grad de autonomie, plasat sub conducerea familiei Hashemite, (în conformitate cu angajamentele pe care și le luase McMahon în numele guvernului de la Londra încă din 1915[1]. Prin această împărțire, teritoriul Transiordaniei a fost exclus de britanici din zona în care urma să fie creat „Căminul național evreiesc”[1][2]. În preambulul mandatului se afirma că principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 2 noiembrie 1917, adoptată de guvernele Aliaților. Prin sus-numita declarație, britanicii se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei. Puterile aliate se angajaseră să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase atât a comunităților evreiești cât și a celor neevreiești din Palestina.[3]
Obiectivul oficial al instituirii sistemului mandatelor Ligii Națiunilor era administrarea teritoriilor ce aparținuseră defunctului Imperiu Otoman în Orientul Mijlociu începând cu secolul al XVI-lea. Mandatele aveau să înceteze când teritoriile sub mandat erau capabile să se autoguverneze.[4]