Suveranitatea poate fi definită, în linii mari, ca autoritate supremă.[1][2][3] Suveranitatea implică o ierarhie internă într-un stat, precum și autonomie externă a statelor.[4] În orice stat, suveranitatea este atribuită persoanei, autorității sau instituției care deține puterea supremă asupra altor persoane și dreptul de a modifica legile existente.[5] În teoria politică, suveranitatea este un concept esențial, desemnând autoritatea legitimă supremă asupra unei entități politice.[6] În dreptul internațional, suveranitatea reprezintă exercitarea puterii de către un stat. Suveranitatea de jure se referă la dreptul legal de a exercita această putere, în timp ce suveranitatea de facto se referă la capacitatea reală de a o implementa. Acesta devine un subiect de preocupare atunci când există o disonanță între suveranitatea de jure și suveranitatea de facto, iar acestea nu coexista în același loc și moment sau nu sunt exercitate de aceeași autoritate politică.
În evoluția conceptului, teoreticieni politici precum Jean Bodin și Thomas Hobbes au subliniat importanța suveranității ca fundament al ordinii politice și al stabilității sociale. În prezent, suveranitatea este un subiect de dezbatere intensă, în special în contextul globalizării, al integrarea instituțiilor supranaționale (precum Uniunea Europeană), care limitează autoritatea statului național, și al provocărilor legate de intervențiile internaționale în state autoritare pentru protejarea drepturilor omului.
sovereignty [...] Supreme authority in a state.
Claims to supreme authority have long been encoded in Sovereignty as symbolic form.
În orice stat, suveranitatea este exercitată de instituția, persoana sau autoritatea care deține puterea supremă de a impune legea asupra tuturor celor din stat și de a modifica orice lege existentă.