Afix

În lingvistică, un afix (de la verbul latinesc afficere „a atașa”) este un morfem numit „legat”, adică ce funcționează numai atașat unei baze, care poate fi o rădăcină, o temă sau un cuvânt independent^[1][2][3][4].

Din punctul de vedere al locului pe care îl ocupă față de baza la care se atașează, afixele se împart în trei tipuri principale: prefixe (care preced baza), sufixe (care urmează baza) și infixe (care sunt inserate într-o bază dată de o rădăcină)^[1][2][3][4].

Prin adăugarea de afixe, numită „afixare”, se adaugă altui morfem/altor morfeme informație lexicală sau/și gramaticală^[4]. Din acest punct de vedere se disting afixe derivaționale (numite și lexicale) și afixe flexionare (numite și gramaticale)^[5][2][6]. Primele schimbă mai mult sau mai puțin sensul lexical al cuvintelor la care se adaugă, formând cuvinte noi, dar cele din urmă nu îl schimbă, deci nu formează cuvinte noi. Există totuși și afixe al căror sens este în același timp lexical și gramatical, eventual unul din acestea fiind preponderent^[6].

Limbile diferă între ele și prin ponderea folosirii afixelor. Cele în care raporturile gramaticale se exprimă mai ales cu afixe, sunt numite limbi cu afixare, iar în funcție de ponderea prefixelor, respectiv a sufixelor, printre acestea sunt limbi „cu prefixare” (de exemplu cele bantu), și limbi „cu sufixare”, de exemplu latina sau greaca^[4]. În cadrul situării limbilor pe scala analitism vs. sintetism, există limbi izolante, care nu folosesc deloc afixe, limbi analitice, în care ponderea afixelor gramaticale este relativ mică, și limbi sintetice, în care ponderea acestora este relativ mare.