Evanghelie

Evenimentele din
Viața lui Isus în conformitate cu Evangheliile
Copilul Hristos⁠(d) Buna Vestire Vizitarea Sfintei Fecioare Nașterea Nașterea din fecioară⁠(d) Adorarea păstorilor⁠(d) Circumcizia Întâmpinarea Adorarea Magilor⁠(d) Fuga în Egipt⁠(d) Uciderea pruncilor Întoarcerea familiei lui Isus la Nazaret Găsirea în Templu⁠(d)
Misiunea Botezul Ispitirea Chemarea celor doisprezece⁠(d) apostoli Predica de pe munte / câmpie⁠(d) Fericirile⁠(d) Tatăl nostru Minunile Pildele⁠(d) Respingerea⁠(d) Schimbarea la față
Patimile Intrarea triumfală în Ierusalim Curățarea templului⁠(d) Profeția celei de-A Doua Veniri Ungerea⁠(d) Cina cea de Taină Cuvântarea de despărțire⁠(d) Promisiunea mângâierii⁠(d) Agonia din grădina Getsemaní⁠(d) Sărutul lui Iuda⁠(d) Arestarea⁠(d) Judecata Batjocorirea⁠(d) Judecata lui Irod⁠(d) Judecata lui Pilat⁠(d) Biciuirea⁠(d) Coroana de spini Drumul Crucii Răstignirea Coborârea de pe Cruce⁠(d) Înmormântarea⁠(d) Coborârea lui Hristos în iad
Învierea Mormântul gol⁠(d) Apariții post-înviere⁠(d) Noli me tangere|Noli me tangere|Noli me tangere⁠(d) Drumul către Emaus Marea însărcinare Înălțarea Domnului
În restul Noului Testament Drumul către Damasc Viziunea lui Ioan
Portale: Creștinism Biblia  Carte:Viața lui Isus
v d m

Cuvântul Evanghelie provine din grecescul ευαγγέλιον sau evangelion care înseamnă Veste Bună. Pentru creștini vestea bună are ca scop prezentarea intervenției lui Dumnezeu în lume prin Isus Hristos. Acest termen a început să fie folosit de către Biserică după secolul I AD. Termenul se regăsește în Noul Testament de 109 ori (la nominativ și declinat). Iată câteva exemple de versete care se referă la Evanghelie:

• Marcu 1:14-15: „După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ‚S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie’”;
• Apocalipsa 14:6: „Și am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentruca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod”.

După cum este folosit în Noul Testament, cuvântul se referă la diferite aspecte din descoperirea divină. În mod absolut și esențial mântuirea omului este prin evanghelia harului lui Dumnezeu (Romani 2:16). Aceasta este vestea bună: că Isus Hristos a murit pe cruce pentru păcatele lumii, că El a înviat dintre ce morți pentru ca să fim îndreptățiți (Romani 4:24-25), și că prin El toți cei care cred sunt iertați (îndreptățiți) de toate lucrurile. Dar pentru criticii evangheliei, precum filozoful Paul Henri Thiry, baron d'Holbach, ele nu sunt decât „un roman oriental dezgustător pentru orice om de bun simț, ce nu pare a se adresa decât ignoranților, stupizilor, drojdiei societății, singurii indivizi care pot fi seduși de ele.”^[1]

Utilizarea termenului însă precede creștinismul și nașterea lui Iisus. De exemplu, există inscripții precreștine care celebrează împărați romani ce aduceau „vestea cea bună” întregului imperiu prin impunerea păcii și prosperității (Octavian este un astfel de exemplu). Mai mult, acești împărați erau desemnați, ca și Iisus, cu termenul de „mântuitor”, iar teologul Helmut Koestler consideră că primii misionari creștini au fost influențați de propaganda imperială în adoptarea acestui termen azi recunoscut ca tipic creștin. Despre această chestiune de propagandă, alți teologi ca de exemplu Paula Fredriksen merg cu comparația mai departe, ei arătând că evangheliile creștine sunt „publicitate religioasă” și nu biografii. Dar dacă cititorului de astăzi minunile și vindecările din evanghelii îi apar remarcabile, cetățeanului mediu al Imperiului roman timpuriu nu i-ar fi produs o impresie prea puternică, căci astfel de povești despre vindecări miraculoase, viziuni mistice și chiar învieri erau spuse despre un apreciabil număr de semi-zei și eroi, și de fapt, un număr de fenomene supranaturale erau puse pe seama anumitor filozofi sau împărați. Vespasian este un astfel de împărat roman creditat cu înfăptuirea unor vindecări miraculoase, raportate de istoricii Cassius și Tacit (într-o astfel de descriere acesta redă vederea unui orb, în alta validitatea unui olog - Istoriile lui Tacit). Dar nu numai împărații erau în acea lume în care Iisus a trăit înfăptuitori de minuni, ci și oamenii simpli, de exemplu filozofii sau înțelepții, de ex. Pitagora sau Apolon din Tiana. Despre acesta din urmă se spune că avea darul care în evangheliile creștine este numit „glosolalie” („vorbitul în limbi”), ca și pe acela al scosului diavolilor din oameni.

Evangheliile desemnează scrierile religioase despre Iisus Hristos și au existat numeroase astfel de scrieri în afară de cele recunoscute de Canonul biblic. Acestea sunt numite „evanghelii apocrife”, termenul însemnând scriere religioasă nerecunoscută de canoane, o scriere atribuită altui autor decât celui adevărat; a cărui autenticitate este îndoielnică.^[2]