Fachir

Un fachir (/fəˈkɪər/; arabă فقیرفقیر), derivat din faqr (arabă فقرفقر, „sărăcie”) este o persoană care este autosuficientă și are doar nevoia spirituală de Dumnezeu.^[1] Fachirii sunt asceți musulmani (cunoscuți ca adepți ai sufismului) care au depus jurăminte de sărăcie și de credință, renunțând la toate relațiile interumane și posesiunile materiale.

Fachirii sunt caracterizați prin atașamentul lor față de dhikr (o practică de a repeta numele lui Dumnezeu, efectuată de multe ori după rugăciuni)^[2] și ascetism. Sufismul a câștigat aderenți în rândul unui număr mare de musulmani ca o reacție împotriva secularismului de la începutul Califatului Omeiad (661-750^[3]). Termenul se poate referi la un ascet musulman sufit din Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Totuși, sufiții s-au răspândit pe mai multe continente și au influențat mai multe culturi timp de peste un mileniu, exprimându-și inițial convingerile lor în limba arabă, înainte de a le răspândi în persană, turcă, limbile indiene și o duzină de alte limbi.^[4]

Termenul a fost, de asemenea, folosit în mod eronat pentru a se referi la asceți hinduși și budiști (de exemplu, sadhu, guru, swami și yoghini).^[5] Aceste utilizări au apărut mai întâi în perioada dominației mogule de pe subcontinentul indian.

Există, de asemenea, un clan distinct de fachiri în India de Nord, proveniți din comunitățile de fachiri care au locuit în altarele sufi.