Federalist Papers

The Federalist (mai târziu cunoscută sub numele de The Federalist Papers) este o colecție de 85 de articole și eseuri scrise sub pseudonimul „Publius” de către Alexander Hamilton, James Madison și John Jay pentru a promova ratificarea^⁠(d) Constituției Statelor Unite. Șaptezeci și șapte dintre aceste eseuri au fost publicate în serie în The Independent Journal, New York Packet și Daily Advertiser între octombrie 1787 și august 1788. O compilație în două volume cuprinzându-le pe ele și pe altele opt a fost publicată în 1788 sub titlul The Federalist: A Collection of Essays, Written in Favour of the New Constitution, as Agreed upon by the Federal Convention, 17 septembrie 1787.^[1][2] Colecția a fost cunoscută sub numele de The Federalist până când în secolul al XX-lea a apărut numele The Federalist Papers.

Deși autorii articolelor doreau în primul rând să influențeze votul în favoarea ratificării Constituției, în „Federalist No. 1^⁠(d)” ei au încadrat explicit dezbaterea în termeni politici mai largi:

S-a afirmat adesea că se pare că este rezervat oamenilor din această țară, prin comportamentul și exemplul lor, rolul de a hotărî asupra importantei întrebări dacă societățile de oameni sunt într-adevăr capabile sau nu, de a-și stabili o bună guvernare prin reflecție și cumpănire, sau dacă sunt pentru totdeauna sortite să depindă pentru constituțiile politice pe accident și de forță.^[3]

„Articolul Federalist Nr. 10”, în care Madison discută despre mijloacele de prevenire a dictaturii majorității și pledează pentru o republică mare, comercială, este în general considerat a fi cel mai important dintre cele 85 de articole din perspectivă filosofică; acesta este completat de „Federalist No. 14^⁠(d)” în care Madison ia măsura Statelor Unite, declară oportună o republică extinsă, și se încheie cu o memorabilă pledoarie în favoarea creativității constituționale și politice  a Convenției Federale.^[4] În „Federalist No. 84^⁠(d)”, Hamilton susține că nu este nevoie să se modifice Constituția prin adăugarea unei Legi a Drepturilor, insistând că diferitele dispoziții ale proiectului Constituției ce protejează libertățile constituie deja o „lege a drepturilor”. „Federalist No. 78^⁠(d)”, scris tot de Hamilton, pune bazele doctrinei revizuirii judiciare de către instanțele federale a legislației federale sau a actelor executive. „Federalist No. 70^⁠(d)” prezintă opinia lui Hamilton despre un executiv condus de o singură persoană. În „Federalist No. 39^⁠(d)”, Madison expune cel mai clar ce anume a ajuns să fie numit „federalism^⁠(d)”. În „Federalist No. 51^⁠(d)”, Madison distilează argumentele despre mecanismele de verificare și control într-un eseu citat adesea pentru justificarea guvernării ca fiind „cea mai măreață dintre toate reflecțiile asupra naturii umane”.

Potrivit istoricului Richard B. Morris^⁠(d), ele sunt o „incomparabilă expunere a Constituției, un clasic al științelor politice de neegalat atât în amploare cât și în profunzime de produsul oricărui alt scriitor american”.^[5]